În pleiada de critici asupra Manifestului Libertarian pe care am apucat să o văd, o critică parcă se desprinde de celelalte prin grava confuzie pe care o creează în legătură cu conceptul „profitului”. Astfel aflăm că libertarienii ar susţine că oamenii ar trebui să caute profitul, dobânda şi îmbogăţirea. Se impune nevoia unei clarificări.

Libertarienii nu susţin că oamenii ar trebui să caute „profitul”. Susţin ceva chiar mai grav, susţin că oamenii îşi caută profitul independent de ce le zic libertarieni, de eticheta ideologică pe care şi-o pun, sau de faptul că vor să recunoască asta sau nu. Libertarienii nu susţin normativ că oamenii ar trebui să caute profitul, ci descriptiv că oamenii prin natura lor caută profitul. Această distincţie este esenţială în contextul acuzaţilor de egoism sau avariţie. Libertarienii susţin că căutarea profitului este descrierea unei caracteristici intrinsece a omului, nu un deziderat normativ.

Dacă cineva îşi închipuie că poate gândi un sistem uman care să nu prevadă că oamenii care l-ar compune vor acţiona în căutarea profitului personal, se înşeală. Mai precis, poate să-l imagineze, dar acel sistem nu va fi aplicabil la oameni. Ar fi un sistem care în cel mai propriu sens este „inuman”, în sensul că ignoră o trăsătură fundamentală a omului ceea ce îl face cu adevărat utopic. Iar pentru un sistem care altfel este destinat oamenilor, să ignore o lege fundamentală a naturi umane, înseamnă condamnarea la eşec.

Interesant de văzut este chiar cazul comunismului. Şi teoria socialistă s-a lovit de bariera naturii umane pe care marxiştii (cei mai luminaţi dintre ei) o recunoşteau în momentul când puneau tot mai insistent întrebarea rezumată prin „în comunism, cine o să ducă gunoiul?”. Cine o să facă acele munci grele pe care nimeni nu vrea să le facă? Munci, care sunt efectuate în prezent doar datorită primelor cu care sunt remunerate. Dar dacă acele prime dispar, le-ar mai face cineva?

Deoarece consecinţele logice ale răspunsului evident la această întrebare intrau în contradicţie cu o bună parte a ideologiei marxiste, nu a întârziat să apară un alt răspuns sub forma doctrinei „omului nou”. Omul nou era omul care putea trăi în comunism deoarece el ar fi dus gunoiul oricât ar fi fost remunerat. Pentru el nu ar fi existat distincția intre muncă grea sau uşoară. Era omul definit prin faptul că nu are dezutilitate în muncă. Adică pentru care nu există neplăcere în a munci. Iar dacă munca nu mai era o neplăcere, nu mai conta nici remuneraţia.

Putem doar remarca că rezolvarea găsită la această problemă pare a fi contradictorie cu un sistem care altfel se proclama a fi mai „uman” decât cel pe care încerca să-l înlocuiască. Din păcate sistemul comunist a fost încercat în repetate rânduri, iar experienţa istorică cu tristeţe ne-a arătat cât de rău a putut să eşueze. Nu au fost scăderi la bursă de 10%, au fost milioane de morţi în lagăre şi din cauza penuriei economice pronunţate. Retrospectiv, forţarea omului să trăiască într-un sistem care-i neagă una dintre cele mai fundamentale trăsături, nici nu putea să se termine altfel decât aşa.