Într-un articol recent, Steven Horwitz aduce urmatoarea critica a abordarii pe care o au liberalii cu privire la problema privatizării: nu privatizarea in sine aduce eficienţă, creşterea calităţii şi scaderea preţurilor unor bunuri sau servicii, ci procesul concurenţial în cadrul căruia acestea sunt oferite către clienti. Prin urmare, ceea ce ar trebui să urmărească şi să susţină liberalii nu este privatizarea serviciilor publice, căci un astfel de serviciu, chiar şi în mainile unui privat, nu va fi cu mult mai bun decât autoritatea publică la satisfacerea nevoilor consumatorilor atâta vreme cât clienţii lor adevăraţi sunt politicienii de la care obţin acest privilegiu, şi nu consumatorii în interesul cărora statul ar fi monopolizat serviciul respectiv, suspenzându-l printr-o reglementare  deasupra legilor cererii şi ofertei. Adevăratul deziderat al liberalilor este, într-o formulare nu tocmai fericită, "de-monopolizarea", prin care autorul înţelege şi vrea să zică dereglementarea, liberalizarea, echivalând situaţia de monopol a unei pieţe în mod necesar cu existenţa unor intervenţii şi reglementări ale statului. Evident, nu este deloc departe de adevăr când sugerează asta, majoritatea copleşitoare a intervenţiilor statului în economie fiind protecţioniste, dar nici nu pune în lumină faptul că pe o piaţa perfect concurenţială (figura de stil!) s-ar putea forma un monopol legitim care nu ar fi în niciun fel nociv consumatorilor.

Mai mult de atât, în ciuda formularii usor ambigue a ideii, tind să cred că autorul cunoaşte acest lucru, dar pur şi simplu nu îl ia în discuţie, căci ceea ce vrea să spună în final este că privatizarea, din cauza modului în care este de multe ori înfăptuită şi a conotaţiilor pe care le-a căpătat astfel, sună rau pentru cetăţenii unei ţări sau comunităţi locale. În aceste condiţii nu este deloc surprinzător că mulţi oameni se opun privatizării şi preferă ca aceste servicii publice "să nu fie vandute". De ce "să se îmbogăţească" anumite interese private, eventual prietene ale guvernanţilor, de pe urma unui aşa-zis monopol natural (în sensul monopolului utilităţilor publice sau altor asemenea servicii unde se susţine că nu ar putea funcţiona concurenţa sau ar fi chiar dăunătoare publicului), când acesta ar putea fi administrat, chiar dacă poate un pic mai prost, direct de autorităţi în interesul public, al tuturor?

O altă idee de asemena odioasă în rândul oamenilor, însă, este cea a monopolului. Lăsând deoparte discuţia privind legitimitatea unor monopoluri non-coercitive, adică nesusţinute de diverse privilegii şi măsuri protecţioniste, ci de propriile puteri şi preferinţele pieţei, liberalii ar trebui, în opinia profesorului Horwitz, să profite de conotaţiile respingătoare ale noţiunii de monopol şi să formuleze problema în lumina acestei atitudini pe care o au oamenii faţă de orice monopolist. “Nu propunem privatizarea, ci de-monopolizarea!”

Desigur, este clar că la mijloc e vorba pur şi simplu de un artificiu retoric, căci ceea ce îşi doresc liberalii ca scop ultim nu este nici privatizarea în sine, nici de-monoplizarea pieţei. Nu serviciile oferite de stat sau acelea oferite dintr-o poziţie de monopol doresc liberalii să înlăture, ci reglementările care îngrădesc libertatea unor antreprenori de a satisface cererea cetăţenilor pentru anumite servicii.

De fapt, odată înlăturate privilegiile protecţioniste şi intervenţiile guvernului în viaţa economică, adică odată deschisă posibilitatea oricărui antreprenor să ofere orice serviciu îşi doreşte către public (altfel spus, orice serviciu doreşte de fapt publicul care îl achiziţionează şi menţine profitabil) şi odată ce piaţa va fi lăsată să funcţioneze liberă de reglementări distorsionante, este indiferent dacă autorităţile statale oferă şi ele un serviciu pe acea piaţă. Cu titlu de exemplu oportun, este indiferent daca statul ar oferi servicii de deszăpezire a drumurilor sau daca gestiunea lor ar fi încredinţată unor persoane private, atâta vreme cât ar exista libertatea cetăţenilor de a angaja acest serviciu şi din partea oricărui alt antreprenor gata să le acopere cererea. În condiţiile în care instituţia publică sau firma privată care “câştigă” contractul statului supravieţuiesc procesului concurenţial din partea restului de ofertanţi, cetăţenii nu sunt cu nimic mai sărăciţi. Din contra, în urma acestui proces, statul sau beneficiarul concesiunii va fi forţat să scadă atât costurile acelor servicii, cât şi preţurile oferite (evident, acestea nu vor putea fi alimentate sau subvenţionate din bugetul statului), pe lângă faptul că vor putea fi penalizaţi sau traşi la răspundere mult mai uşor decât înainte. Este destul de previzibil, însă, faptul că în lipsa unei asemenea finanţări statale şi alte beneficii accesorii de neobţinut pe o piaţă liberă, firmele private nu vor mai fi atât de interesate de licitaţiile publice pentru acele contracte, iar instituţiile publice trezite "peste noapte" că nu au pregatirea, utilajele, planul de afaceri, etc. pentru a oferi serviciile respective, chiar dacă s-ar încăpăţâna pentru o vreme să încerce să concureze, vor fi nevoite să se retragă.

În acest sens, într-adevăr nu privatizarea este răspunsul pentru serviciile publice. Dar dacă problema nu ar trebui să fie pusă ca "sector public" versus "sector privat" când vine vorba de aceste servicii, oare este mai oportună abordarea "sector competitiv" versus “sector monopolist”? Chiar dacă liberalii înţeleg că este vorba despre un monopol instituit prin lege şi se referă la dereglementare când spun "de-monopolizare", o fi aceasta o strategie mai bună în tratarea problemei într-o discutie cu o persoana neutra (sau mai înclinată înspre interveneţionism)?

Răspunsul evident nu poate fi decât nu. Este adevărat că mulţi reacţionează negativ cu privire la privatizare, şi ar fi înclinaţi poate să reacţioneze pozitiv cu privire la "de-monopolizare", dar asemenea artificii retorice tind să facă mai mult rău decât bine. În primul rând, ar fi o greşeală să se pună deoparte discuţia privind legitimitatea unor monopoluri non-coercitive, dar aceasta este cu siguranţă o omisiune ce poate fi acoperită cu altă ocazie prin explicaţii şi discuţii suplimentare. Adevărata greşeală ar fi să nu se spună lucrurilor pe nume, să se folosească diverse eufemisme şi să se propage confuzia în legatură cu problema monopolurilor, a concurenţei şi a liberalismului mai departe. Într-adevar, liberalii nu urmăresc privatizare ca scopul final al politicilor propuse, deşi aceasta va urma ca o consecinţă. Însa nici de-monopolizarea nu este şi nu ar trebui să fie un scop al acestor politici, chiar dacă prin acest termen se sugerează de fapt dereglementarea. Nu numai că la prima vedere sau la o cercetare superficială transmite ideea că statul ar trebui să aibă o activitate de spargere a monopolurilor oriunde s-ar afla ele, dar se transmite ideea că statul ar trebui să aibă un rol activ în mersul vieţii economice, că sistemul capitalist susţinut este unul "de stat", când, de fapt, urmăresc exact opusul, un capitalism pur laissez-faire şi un rol pasiv (adica, niciun rol) al statului în "dirijarea" economiei.

Din aceste considerente, privind serviciile publice şi monopolurile legale mai ales, abordarea pe care ar trebui să o aibă liberalii este una onestă, nu de inducere în eroare pentru o susţinere de termen scurt, oricât de practică ar fi, ci o strategie de bătaie lungă, deschisă şi explicită, în care să urmărească liberalizarea declarată în mod direct. Nu să ceară privatizări forţate de vreun fel, nici vreo anumită concentrare sau structură a pieţei ori atacare a monopolurilor, ci ca mecanismele pieţei să fie lăsate să funcţioneze neobstrucţionate de reglementări guvernamentale ale căror efecte sunt vădit potrivnice bunăstării cetăţenilor.